Muzica Buna

miercuri, 11 noiembrie 2009

Cum opereaza proxenetii

Am fost martor in viata mea la cateva rapiri de persoane de sex feminin. Ma doare nespus ca acesti oameni au distrus acest neam, l-au lovit unde il doare mai tare. Ma refer la pesti si proxeneti. Dar din cauza indiferentei si slabiciunilor noastre am ajuns asa : sa nu mai facem diferente de bun simt ; diferenta dintre smerenie si lasitate, smerenie si indiferenta. Am vazut in filme atatea exemple cu eroi (Rambo IV fiind numai un exemplu). Mesajul este clar : nu confundati smerenia si blandetea cu indiferenta si lasitatea. Daca un om se afla intr-o situatie de criza pe strada de exemplu nu trebuie sa-l abandonam. Dimpotriva. Cu atat mai putin daca persoana este de sex feminin. Ma adresez barbatilor, cei care sunt barbati. Caci multi sunt niste javre(caini), numai barbati nu se pot numi. Unul din modurile lor de operare(al pestilor si proxenetilor) este : intra in vorba cu victima (de obicei o femeie naiva, fata de pana in 23 de ani, desi nici varste mai mari nu sunt excluse) pe messenger sau prin alt mediu de comunicare modern, el personal ori prin intermediul altuia care o cunoaste mai bine sau e mai "prezentabil" pentru ochii ei. O momeste cu promisiuni financiare, scopul fiind sa se distreze si ei ca orice tineri normali pentru varsta lor. Chipurile. Dar ce nu stie ea este ca va fi trimisa la "produs". Va fi sechestrata in masina pana apare o a doua masina sa o ia. Masinile au usi elecctrice. Geamurile sunt destul de greu de spart pentru o fata asa tanara. Deci aveti grija mare cu cine intrati in vorba pe net. NU ACCEPTATI invitatii de la oameni pe care nu ii cunoasteti. Iar daca ii cunoasteti ca fiind de nume rau, ca au relatii prin anturajele de interlopi, daca i-ati vazut vreodata macar salutandu-se cu vreun peste, proxenet, nu acceptati nimic din partea lor. Pentru ca e capcana curata. Am vazut cu ochii mei cum Mirela(asa o cheama) a fost rapita de langa bloc la mine. Sunt si idioti care tin cu ei(proxenetii), spunand ca fetele probabil o meritau, deoarece sunt atat de naive si dornice de sex. Dar ei nu sunt oare dornici de sex?! La varsta lor, la ce altceva pot oare sa se gandeasca?! E ceva firesc. Asta nu inseamna ca trebuie luate cu forta si sechestrate in acelasi loc cu barbati de 40 de ani pe care nu ii cunosc, date pe mana tuturor perversilor, cate 10-20 de barbati pe zi! Sau poate spun o minciuna, chiar mai mult. Barbati de toate varstele, daca ii pot numi astfel. De toate nationalitatile, etc. Fetele sunt drogate pentru 2 motive : 1. Sa reziste mai mult la supliciu; 2. Sa nu opuna rezistenta, devenind totodata si dependente de drog, asta aducandu-le intr-o stare si mai disperata, aproape de a ceda psihic si a face voia lor. Ce am avzut eu s-a petrecut acum o saptamana. Ma mustra constiinta ca nu am facut nimic din ce trebuia. Numere de inmatriculare nu am luat. Telefon nu am dat din timp la 112. Pe strada cativa metri mai incolo se afla o duba de politie. Cand am trecut pe acolo ei m-au intrebat ce fac. Am raspuns ca ma duc sa-mi cumpar o tigara. Nu le-am spus nimic. Sunt sub orice critica stiu...dar am totusi niste informatii pe care nu le-am zis politistilor si voi face ceva in aceasta privinta chiar maine!
Acum trei ani la fel au luat-o "cu japca" doi barbati pe o fata(nu avea mai mult de 20 de anisori). Ieseam din magazin caci fusesem la niste cumparaturi. Plec pe strada catre casa si pe la jumatatea drumului se petrecea asta : doi barbati cu varste intre 30-40 si ceva de ani se legau de o fata care v-am spus nu avea mai mult de 20 de ani. Ea se uita la mine ca la un potential salvator, ba nu! Ca la unicul ei salvator!!! Eram pur si simplu trimis sa fac ceva in rpivinta ei! Niciodata nu voi uita expresia chipului ei : imi spunea fara sa miste buzele, desi vroia, sa o ajut. Striga dupa ajutor. Dar eu nu am vrut sa aud. Ce am facut: am plecat spre casa cu sacosa de cumparaturi. Peste cateva minute m-am intors intradevar, dar plecasera cu tot cu ea. Am umblat dar in zadar. Si in ziua de azi tin ochii deschisi unoeri, umblu pur si simplu ps strazi. Dar stiu ca ma voi reintalni cu ea candva. In eternitate. Acolo n-o va mai rani nimeni. Am vazut ca e o fata de nu am cuvinte sa va explic.

luni, 21 septembrie 2009

Cugetari intelepte culese din carti

Ridică-ţi, popor român, ochii spre cer şi atunci n-ai să
mai confunzi umilinţa (care este cea mai mare virtute) cu
laşitatea (care este egală cu trădarea ) . . . - -----> Aurel Visovan - Dumnezeul meu

miercuri, 16 septembrie 2009

Omenia la romani



Omenia, expresie verbala a unei notiuni colective, a dat intotdeauna de lucru lexicografilor cand au incercat sa traduca succint cuvantul. Fiindca a traduce cuvantul "omenie" numai prin ospitalitate, onestitate, onorabilitate, cuviinta, bunatate, ori, pur si simplu, prin umanitate inseamna a-l traduce numai in parte, saracindu-l. Ca realitate, ca document de viata, omenia este un tot unitar, constand din numeroase componente esentiale elevate. Omenia nu este o anumita virtute, ci o adevarata antologie, un buchet de flori ale sufletului evoluat. Iubire de straini, tinerea cuvantului dat, sentimentul onoarei, dispozitie de jertfa, spiritul dreptatii, marinimie, modestie, credinta in Dumnezeu - toate acestea sunt podoabele firesti ale omeniei.
a) Dintre virtutile omeniei romanesti, cea mai des amintita este IUBIREA DE OASPETI. Este adevarat insa ca "a omeni" pe cineva inseamna a-l primi cu inima deschisa, a-l ospata si a-i da cinstea cuvenita omului. Cu aceasta, totusi, nu s-a spus prea mult despre omenie. Iubirea de oaspeti nu e o virtute exclusiv romaneasca: toate popoarele pamantului se dovedesc, mai mult sau mai putin ospitaliere. Ceea ce caracterizeaza ospitalitatea romaneasca este iubirea de straini. In casa romanului, strainul si nu cei ai casei, primeste tot ce este mai bun. Iubirea de straini - spune poporul - este un adevarat dar dumnezeiesc. Strainul calator care vine la tine flamand si ostenit trebuie primit cu dragoste de parinte. Folclorul romanesc spune: "Cand vine la tine strainul, intampina-l ca un parinte." Sau: "Pe strain nu-l indeparta de la casa ta inainte de a-l indestula." Pentru roman este strain nu numai omul de alt neam, ci si omul necunoscut lui. Strain poate fi italianul, germanul, bulgarul, ca si "fratutele" din Banat (pluralul: fratuti), ori "ungureanul" (roman din Transilvania).

Astfel devine evident ca ospitalitatea romaneasca exprima setea omului lui Dumnezeu de a se devota tocmai celui fara cunoscuti, fara asezare, fara afectiune, fara camin, pentru a pricinui o mare bucurie, care nu e aici decat semnul neindoielnic al harului divin, al iubirii transcendente, pure a lui Dumnezeu, care se revarsa atunci prin roman.
b) Un semn sigur al omeniei este TINEREA CUVANTULUI DAT. Referitor la legile omeniei, folclorul spune: "Fii totdeauna om pe cuvantul caruia poti zidi." Din folclor s-a inspirat cantecul poporan: "Furnica, de e furnica; lighioana micutica, la trup mare, la cap mica; se taraste pe pamant si se tine de cuvant. Dar noi, oameni botezati, de cuvant c-am fost lasati!"

La omul de omenie tinerea de cuvant imbraca aproape o haina spirituala religioasa: "Pe unde iese vorba, si sufletul!" De aceea el pune mare pret pe cumpanirea oricarui cuvant, fiindca: "Vorba cand a iesit din gura n-o mai poti ajunge nici cu armasarul, nici cu ogarul". In consecinta, sfatul: "Tine-ti limba-n gura ca-n temnita!" Zabava la vorbire ar fi indicata omului de Dumnezeu, chiar de la Creatie: "Dumnezeu a dat omului doua urechi si numai o limba; ca mai mult sa auda decat sa spuna." Pentru vorbire exista, de altfel, numai o singura justificare inteleapta: "Ori taci, ori spune ceva mai bun decat tacerea!"

c) FACEREA DE BINE. Binele facut de ochii lumii - binele cu zurgalai -nu-si merita numele. Facerea de bine numai atunci isi merita numele cand nu este facuta cu intentie sau cu socoteala ascunsa, cand nu e facuta numai cu scop de castig.
Poporul spune: "Fa binele si da-l pe apa". Nu-ti face griji cu soarta lui: undeva va trage el la mal si va da roade. Omul de omenie face binele si uita ca l-a facut. Folclorul spune: "Cand daruiesti, uita; cand ti se daruieste, nu uita, insa, in veac". Mila la romani nu cunoaste deosebirea intre buni si rai. Folclorul spune: "Milostiv chiar si cu cel rau de esti, omenia tu o cinstesti."
d) MARINIMIA. Cel care nu e in stare sa uite raul pe care i l-a facut altul si abia asteapta sa-si vada dusmanul la greu, ca sa-i rasplateasca raul cu rau, este un om mic, un comun om pamantesc. Un astfel de om nu se poate socoti in randul oamenilor de omenie. Omul de omenie are totdeauna o inima mare, plina de dragoste: "Cand iti cade in mana potrivnicul tau - spune folclorul - nu gandi la pedepsirea lui, ci la indestularea si la indreptarea lui". Si iarasi, tot folclorul, spune : "Bratul ce nu da moarte cand poate, multe poate". Inima omului de omenie este deci logodita cu iertarea: "Iertarea poart-o-n san, ca sa o ai la indemana" spune folclorul cu privire la omenie.
Capacitatea de a ierta innobileaza foarte mult pe om: "Cel puternic, cand iarta, atunci puternic se arata", mentioneaza folclorul romanesc.

e) SPIRITUL DREPTATII. Omul de omenie este mereu incredintat ca: "Slujitor al dreptatii de vei ramane, nici inaintea lui Dumnezeu frica nu vei avea, caci Dumnezeu dreptate si bunatate este". Om drept, cu adevarat, nu este insa totdeauna cel care nu face nedreptatea; caci in multe conjuncturi unii n-au fost in situatia de a face nedreptate. In aceasta directie, folclorul spune: "Nu oricine, nefacand nedreptatea, e drept; ci mai ales acela care poate face nedreptatea, dar nu o face, acela foarte drept se socoteste". Omul de omenie nu se supune legii numai "fiindca e lege" (Pascal). Dreptatea "legala" poate, in anumite imprejurari, sa devina fara noima si pagubitoare. Asadar, nu legalitate, ci "dreptate dreapta". Criteriul? Iata-l, asa cum este exprimat in folclor: "Tine-te de legea care sfatuieste sa mergi totdeauna pe calea omeniei".
f) DISPOZITIA DE JERTFA. Nu este vorba aici numai de jertfa de timp, de dragoste, de munca, de bani; ci chiar de disponibilitatea de a-ti pune chiar capul pentru a raspunde in intregime pentru faptele altuia: "Binele pe care ti l-a facut chezasul tau - spune omenia - nu-l uita nicicand; ca el pentru tine chiar capul si-a pus".
g) INFRANAREA. Desfranarea fiind dusmanul de moarte al omeniei, infranarea nu poate lipsi din panoplia virtutilor acesteia. ¸i aici analogiile cu stapanirea de sine si continenta sexuala pe care YOGA autentica le implica sunt surprinzatoare. Experienta poporului insa stie ca: "Fraul cand slabeste, in prapastie te tranteste". Ca sa poata fi de un real folos, infranarea, sub toate formele superioare, trebuie practicata de timpuriu, in ceea ce priveste sexualitatea, fiindca: "Infranarea amoroasa la batranete nu este nici o lauda; ca nu omul se infraneaza atunci, ci neputinta lui il arata a fi infranat".
Despre pofta de mancare atatata peste masura de bauturi alcoolice, folclorul spune: "Omul de va bea, ca porcul va manca". Despre infranarea constanta a pasiunilor tot folclorul mentioneaza: "Acela este stapan mare, care-si stapaneste mereu patimile sale, oricat de puternice, triumfand asupra lor prin infranare".

h) MODESTIA. "Orice fapta vrednica de lauda vei savarsi - spune intelepciunea poporului - nu arata a o fi savarsit tu: lasa totdeauna sa vorbeasca fapta pentru tine". Despre imbracamintea menita sa te arate om de seama, folclorul romanesc spune: "Nu haina sa te cinsteasca, ci tu sa cinstesti haina".
i) ONOAREA. Onoarea este temelia increderii intre oameni. Omul de omenie nu-si pateaza niciodata onoarea, chiar daca este in joc viata lui. In aceasta directie, folclorul spune: "Lupta si nu fi niciodata misel; e mai bine sa cazi luptand pe drumul onoarei, decat sa invingi printr-o miselie". Dusmanul onoarei este totdeauna rusinea. "Omul de omenie nu se teme de altceva, afara numai de rusine".
j) UMILINTA. Umilinta infraneaza orgoliul, insa nu sta in calea iubirii de onoare. Din respect fata de chipul lui Dumnezeu, care se afla in el ca SPIRIT, omul vrea sa evite exageratele pretentii ale orgoliului. Umilinta cu orgoliul nu pot locui impreuna: "Cel umil cu cel mandru nu se pot vedea unul pe altul, caci unul se uita in pamant, iar celalalt semet priveste la cer" - spune poporul. Despre orgoliul de a fi de neam mare, tot folclorul mentioneaza: "Nu cel de neam mare este de cinstire vrednic, ci cel ce se dovedeste a fi vrednic sa fie considerat de neam mare, acela totdeauna de cinstire este vrednic".
l) CREDINTA IN DUMNEZEU. Cununa tuturor virtutilor omeniei este credinta de nezdruncinat in Dumnezeu. Om de omenie, fara credinta ferma in Dumnezeu, nu s-a dovedit nicicand. Omul de omenie stie chiar ca: "Unde voieste Dumnezeu se biruieste cu usurinta randuiala firii". Dar aceasta nu dupa socoteala noastra, ci dupa purtarea de grija a Providentei sau, cu alte cuvinte, a lui Dumnezeu: "Pronia dumnezeiasca intrece socoteala muritoreasca". Omul de omenie e incredintat ca: "Spre pedepsirea si incercarea noastra, Dumnezeu ne da uneori stapani cumpliti". Pentru aceea se cuvine sa: "Multumim totdeauna lui Dumnezeu si de bine si de rau". Ce ne daruieste Dumnezeu, nu ne poate lua omul. Dar in asteptarea divinelor daruri de sus, omul trebuie sa actioneze constant, plin de ravna, spre a fi la momentul oportun vrednic de dar, caci tot folclorul spune: "Dumnezeu iti da, dar in traista nu-ti baga". Aici se cuvine sa mai amintim cateva zicale romanesti despre omenie: "Omul lipsit de omenie, pe oricine intalneste, prihaneste". Despre locul omeniei in domeniul harurilor, tot o zicala romaneasca spune: "Imbratisarea este semn al dragostei; dragostea este semn al milei; mila este semn al omeniei; iara omenia este dovedirea credintei adevarate in Dumnezeu". Fara indoiala, omenia la romani isi are radacinile in traditia spirituala a acestei planete si in invataturile Evangheliei. In BIBLIE este evidenta aceasta traditie de unde ea isi trage seva. In "iubirea de straini" a omului de omenie se oglindeste, de asemeni, indemnul Apostolului: "Fratilor! nu uitati, iubirea de straini, prin care unii, fara sa stie, au ospatat ingeri". (Evrei, XIII, 2). Impotriva calcarii cuvantului dat, tot BIBLIA spune: "Fratilor! in numele Domnului nostru Iisus Cristos va indemn: fiti una in ce spuneti! " (ICorint. I, 10). Sau: "Pentru aceea: lepadati minciuna si fiecare din voi sa graiasca adevarul catre aproapele sau". (Efes. IV, 25). Despre celelalte virtuti, BIBLIA spune: "Drept este aceea, fratilor: cate sunt adevarate, cate sunt cinstite, cate sunt drepte, cate sunt curate, cate demne de iubit, cate de bun auz, orice virtute, orice este vrednic de lauda, la acestea sa va fie cat mai des gandul". (Filip. IV, 8). In sfarsit, tot in BIBLIE gasim indemnul: "Cugetati neincetat la cele de sus, nu la cele de pe pamant". (Colos. III, 2). Omenia nu se identifica insa in totalitate, fara rest, cu "viata in Cristos". Omul de omenie nu se identifica in intregime cu omul nou al Evangheliei. Omul care poate spune despre sine: "Mihi enim vivere Christus est, et mori lucrum" (Filipeni, I, 21); omul care, intr-adevar, "s-a imbracat in Christos", se misca pe un alt plan spiritual decat omul de omenie. Pe omul nou al Evangheliei nu-l mai abate din drum nici nedreptatea, nici ofensa, nici amenintarea, nici lovirea. Omul care la toate amenintarile poate raspunde tiranilor: "Ma ameninti cu exilul... dar care e patria mea? Eu ma simt tot asa de bine oriunde pe acest pamant, care nu este al meu, dupa cum nu este nici al tau; de luat cu forta nu-mi poti lua altceva afara de cele cateva carti si bunuri materiale pe care le posed; cat despre moartea cu care ma ameninti, ea nu poate decat sa grabeasca unirea mea cu Domnul si Mantuitorul meu, dupa care suspin" - omul acesta a biruit toate dificultatile. Omul care a izbutit sa se supuna poruncii de a nu sta impotriva celui rau ("non resistere malo") pluteste pe Inaltimile divine. Impotriva violentei el nu-si mai ingaduie alta riposta fara numai cea data de Cristos: "De am grait rau, arata daca este rau; iara de am grait bine, de ce ma lovesti?" (Ioan, XVIII, 23). Viata traita predominant in Divin, viata care depaseste in totalitate proportiile naturii noastre, care nesocoteste drepturile si infrunta energiile ei si care nu e reclamata de nevoile ei, au cunoscut-o de-a lungul veacurilor cei putini: sfintii, inteleptii. E lung sirul asa-ziselor "scoateri din istorie" a celor putini si alesi. Toti sunt insa cazuri exemplare pentru umanitate. Popoare intregi nu au atins niciodata aceasta culme in masa.
IV OMENIE SI VIOLENTA. Cu porunca de a nu sta impotriva celui rau (Matei, V, 39) am ajuns la samburele expunerii noastre generale: "omenie si violenta". Porunca Evangheliei impotriva violentei fizice este clara, iar contextul nu lasa nici o posibilitate de escamotare. "Te sileste un nebun sa-l intovarasesti cale de o mila? Mergi cu el doua, chiar daca nu ai timp pentru asta. Vrea cineva sa se judece cu tine spre a-ti lua haina ta? Lasa-i lui si mantaua. Te loveste careva peste obrazul drept? Intoarce-i pentru lovire si pe cel stang". (Matei, V, 39 - 41). Un singur fapt relatat de Evanghelie ar putea sa para celui neprevenit ca ar contrazice nu numai porunca limpede a non-violentei, ci intreg spiritul invataturii evanghelice: biciuirea de la Templu. "¸i Iisus intra in Templul lui Dumnezeu si alunga pe toti cei ce vindeau si cumparau in Templu si rasturna mesele schimbatorilor de bani si scaunele celor ce vindeau porumbei si le zise lor: "Scris este: Casa mea casa de rugaciune se va chema; iara voi ati facut din ea pestera de talhari.Ż" (Matei, XXXI, 12 - 13). Pe acest fapt petrecut la Templu isi construiesc pe drept cuvant unii crestini justificarea violentei fizice. Atunci cand nu interese personale sunt in joc - spun ei - ci interese de ordin general, interesele comunitatii (de dragoste, de integritate fizica, de armonie, ori de destin), biciul sau sabia din mana ta sunt sfintite prin insusi zelul tau total dezinteresat. In asemenea cazuri, prin om se manifesta dreptatea divina, daca el este cat mai detasat in actiunea sa de scopul acelei fapte. Partizanii violentei fizice in slujba cauzelor mari considera ca omul inspirat de Dumnezeu si cat mai detasat are atunci dreptul sa judece "sub specie aeternitatis". Daca este detasat complet, atunci omul poate actiona ca o unealta prin care se manifesta Dumnezeu. Bogate sunt interpretarile poruncii non-violentei. Peste toata ascutimea si stralucirea lor ramane insa limpede adevarul ca implinirea acestei porunci este privilegiul fiintelor umane foarte evoluate spiritual, care s-au eliberat aproape in intregime din catusele onoarei si a tot ce este pamantesc in noi.
Doua sunt posibilitatile de a te desprinde din legaturile "patriei" si "rudeniei": "supranaturalizarea" (prin castigarea harului divin) sau "denaturalizarea" (prin acceptarea starii blestemului). Prima e sfintenia. Ea cinsteste neamul omenesc. A doua - denaturalizarea - este degradarea chipului de om. Fapturile care tin de aceasta categorie se simt bine oriunde cerintele lor trupesti sunt cat mai satisfacute. Pentru aceasta sunt gata oricand sa se lepede grabnic de credinta, onoare, omenie. Pe aceste vietuitoare poporul romanesc le-a numit, deloc intamplator, "palamida tiganeasca". Omul de omenie nu s-a eliberat inca de sub legile onoarei omenesti. Cand el spune ca nu se teme de altceva, afara numai de rusine, este aici vorba nu numai de fapta de rusine pe care ar savarsi-o el insusi, ci si de rusinarea lui venita prin altul. Caci omul de omenie nu se lasa palmuit. Iubirea de patrie nu s-a stins in pieptul lui. Iubirea de patrie - spune el - este patima cinstita. ¸i iarasi: "Cine pentru patria lui iubita faptuieste oricat ar faptui, putin se socoteste". Nici de rudenia de sange si de cea spirituala nu s-a putut lepada. Caci desi el stie ca: "Noi oamenii, pe acest pamant, toti o rudenie suntem, ca toti dintr-un om ne tragem", nu poate sa nu recunoasca totusi faptul firesc ca: "Mai aproape este camasa decat haina pe om".
V "RANILE PACATELOR" SI "FRUMUSETEA CEA DINTAI". Omenia nu este expresia unei conditii umane a carei cea mai inalta treapta ar indica-o cunoscutul vers al lui Terentius: "homo sum: humani nihil a me alienum puto" (om sunt si nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este strain), iara cea mai joasa ar arata-o spusa: "gura de om, gura de caine: cere paine". Omenia nu e logodita cu acel "homo humanissimus" (om foarte uman deoarece este foarte cultivat) al lui Cicero. Ea nu tinde neaparat spre acea demnitate pe care Pascal o subscrie omului: "Toata demnitatea omului consta in gandire" (Pensees). Caci toate aceste inaltimi pot fi rezultate firesti ale conditiei umane date. "Omenia insa tradeaza setea dupa o alta conditie umana, sublima, pe care o urmareste". Cu toate ca e supus "locului " si "timpului", omul de omenie aspira sa transceanda totul si inseteaza dupa o stare de beatifica splendoare, dupa o maretie initiala, dupa "frumusetea cea dintai" cu care deja a fost si el impodobit, ca SPIRIT. Constient de faptul ca poarta "ranile pacatelor, ignorantei si egoismului", el stie ca este, totusi, "chipul gloriei lui Dumnezeu, cea negraita". (EVHOLOGHION, "Binecuvantarile Inmormantarii"). Setea dupa aceasta "frumusete" initiala extatica il mana pe om pe anumite cai. Adevarul Evangheliei este insa "absolut". Trairea lui de catre oameni, fiind fapt istoric, poarta adeseori urmele "conditionarii". Samanta invataturii a cazut pe terenuri felurite. Limba, cultura, traditie, temperament, "mentalitate" si-au lasat, totdeauna, mai mult sau mai putin urmele lor in trairea adevarului divin, absolut. La noi, intampinarea sufletului romanesc pur cu invatatura crestina a lui IISUS HRISTOS - asa cum o propovaduieste religia - a nascut "omenia". Omenia este rezultatul trairii romanesti pure a adevarului divin.
VI OMENIE ¸I SFINTENIE. Omenia nu este inca "sfintenie". Omenia constituie insa climatul cel mai prielnic pentru inlesnirea pasului spre suprema treapta la care cheama mesajul lui Hristos: "Fiti desavarsiti precum si Tatal vostru cel ceresc desavarsit este!" (Matei, V, 48). Poporul roman are despre sfintenie o idee atat de inalta, incat niciodata nu a indraznit sa treaca pe vreunul din ai sai in catalogul sfintilor, adica in randul acelora care prin desavarsirea vietii lor s-au unit cu Dumnezeu. Pana la anul 1885, data la care biserica ortodoxa romana a devenit de sine statatoare, nici o arhiva patriarhiceasca nu cunoaste vreo cerere de canonizare venita din partea bisericii romane. Iar dupa anul 1885 - dupa obtinerea autocefaliei - romanii nu au indraznit sa faca un astfel de pas. Lipsa canonizarilor nu inseamna insa lipsa sfinteniei pe pamantul romanesc. (Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, de pilda, in vremea in care tanarul Platon Velicicovski - marele Staret Paisie de mai tarziu - se afla in schitul Traisteni din Tara Munteneasca, traia acolo un sfant calugar valah, pe nume Gheorghe, "prietenul vrabiilor". Vrabiile il asteptau totdeauna la usa chiliei, si asezandu-se pe umerii si bratele lui il insoteau pana la usa bisericii. Aici asteptau sfarsitul slujbei ca apoi, la fel, sa-l petreaca pana la chilie. si savarsindu-se sfantul calugar si fiind purtat la groapa, se spune ca s-au aruncat vrabiile in mormant, tavalindu-se de durere. Si nu puteau arunca pamantul in groapa din pricina vrabiilor surori.) Dumnezeu singur stie cati sfinti barbati si cate sfinte femei au bunecuvantat cu viata, cu faptele si cu gandurile lor pamantul romanesc, - pamant care nu intamplator a cunoscut adevarul crestin, atat de asemanator cu idealurile yoghine, inaintea tuturor vecinilor lui de astazi. Caci poporul roman a fost crestinat inaintea rusilor, a bulgarilor, a sarbilor, a ungurilor, a cehilor, a polonezilor si, asa cum arata profetiile indianului Sundar Singh, va avea de jucat un rol esential la sfarsitul vremurilor pe aceasta planeta. Apocalipsa sfantului Ioan ne infatisaza defilarea neamurilor pamantului in cereasca cetate luminata de gloria lui Dumnezeu: "¸i se va aduce in ea gloria si cinstea neamurilor". (XXI, 26) Prin "gloria si cinstea" nemurilor se intelege aici "specificul" si "unicul" popoarelor (ceea ce popoarele au cel mai specific si unic (M.J. CONGAR, OP, Chretiens desunis, Paris, 1937, p. 139). Va fi oare neamul nostru romanesc demn sa stea si sa slujeasca inaintea tronului Mielului, in ziua supremului examen?
La aceasta intrebare, nimeni dintre muritori nu e indreptatit a da raspuns deocamdata, chiar daca profetiile lui SUNDAR SINGH si ale lui SERAFIM DE SAROV ne permit sa intrevedem ca sigura aceasta posibilitate pentru poporul roman in viitorul apropiat.
(1) Buruiana uscata si de forma ariciului inchis. Cand vantul sufla tare ea se lasa purtata de vant pe fata pamantului. Afla undeva putina apa, prinde radacina; bate iarasi vantul cu putere, se desprinde din loc si isi continua rostogolirea.
(2) A trebuit in aceasta directie sa vina vremea stapanirii rusesti - comuniste asupra Romaniei - ca unii conducatori ai bisericii ortodoxe romane - rupand-o cu cinstita traditie - sa paseasca la canonizarea unui insemnat numar de episcopi, calugari, preoti de mir si laici.
>>>>>>>Fragment din cartea "Francmasoneria, mistere dezvaluite" scrisa de Gregorian Bivolaru.